luni, 11 ianuarie 2010

Cele două fețe ale monedei

În tumultul nesfârșit al zilelor noastre, omul-individ este separat de obârșia lui, sau, mai precis, omul creează această separație în viața lui, zi de zi. Omul-individ este omul care neagă substanța umanității ce sălășluiește în el, conștientizându-se doar parțial, rupt de omenirea întreagă. Realitatea lui este astfel trunchiată și recompusă din cioburi de imagini, care în cele din urmă produc sensuri divergente ale adevărului, ale întregii lumi. Putem afirma, în acest caz, că acest om este lipsit de direcție, neavând niciun punct de referință pentru multitudinea de alegeri care îi ies în cale. Să urmărim așadar acest om-individ.
Între individualitate și umanitate, între inconștient și conștient, între inteligență și înțelepciune, între moarte și viață, omul-individ va refuza întotdeauna să observe că nu există diviziune și va pleda în schimb pentru dualitate. O teorie relevată de Nicolaus Cusanus și relevantă pentru articolul de față se numește Coincidentia Oppositorum (coincidența contrariilor) și pe scurt, afirmă că armonia constă în împăcarea contrariilor, explicând astfel și conceptul de totalitate. Continuând pe această "lungime de undă", țin să afirm că nu există diviziuni între contrariile mai sus notate, dimpotrivă, ele fac parte din aceeași esență. Am să mă explic, pe cât pot, în continuare.

Există oare o separare între om și omenire, în afară de simplul fapt că omul este unul și omenirea reprezintă un colectiv de câteva miliarde de oameni? Cred și afirm că omul, în esență, este similar cu omenirea (vezi articolul Similaritate universală).
Există oare o separare între conștient și inconștient? Se găsește o întreagă literatură care poate explica și detalia fiecare dintre cele două concepte, dar oare inconștientul și conștientul nu fac parte din același "tot', care este ființa umană? Nu sunt oare două procese ale aceleiași minți, "lucrând" în același timp și spațiu pentru același scop final? Ar fi absurd, în opinia mea, să spun că observ două lucruri separate, ele fiind nici mai mult, nici mai puțin, decât mintea însăși.
Dar ce anume separă inteligența de înțelepciune? Dacă ar fi să abordez cele două sintagme după definițiile lor clasice și supra-uzate, atunci, într-adevăr, aș recunoaște diviziunea dintre cele două concepte. Însă ce anume este inteligența? Am afirmat într-un articol anterior că este acel pas pe care o persoană îl face pentru a se cunoaște pe sine (vezi Persistența întunericului), ca o condiție necesară în cunoașterea lumii și a relațiilor dintre lume și om. Cunoașterea de sine înseamnă înțelepciune, înseamnă acea claritate interioară față de tot ceea ce ne înconjoară și se manifestă în lume, înseamnă sensibilitate față de totalitatea procesului existenței, în manifestare în tot și prin toate cele ce sunt. Și atunci inteligența și înțelepciunea nu sunt separate, ci în fapt, același proces unic - definitivarea ființei umane.
Ajungem astfel, într-un sfârșit, la viață și la moarte. S-ar găsi o pleiadă de oameni care ar argumenta că separarea dintre cele două este evidentă, dar este ca și cum mi s-ar spune, în modul cel mai rudimentar, că viață înseamnă să trăiești și moarte înseamnă să mori. Nu cred că mă ridic la nivelul unei explicații profunde pentru acest caz, dar să las locul unui citat: "Am acceptat viața așa cum este, cu toată agonia și disperarea ei și ne-am obișnuit cu ea. Ne gândim la moarte ca la ceva care ar trebui evitat cu atenție, dar moartea este în mod extraordinar similară vieții, dacă știm cum să trăim. Nu poți trăi fără să mori. Nu poți trăi, dacă nu mori, psihologic, în fiecare minut. Acesta nu este un paradox intelectual. Pentru a trăi complet, pe de-a-ntregul, fiecare zi, trebuie să existe moarte pentru "orice" al zilei de ieri, altfel vei trăi mecanic și o minte mecanică nu poate știi ce este iubirea, sau ce este libertatea" (J. Krishnamurti).
După toate cele zise se impune un fel de concluzie și prefer să mă folosesc de o metaforă în acest sens. Toate cele ce am descris mai sus sunt la fel cu o monedă: două părți contrarii în aceeași substanță, esență, care este moneda, iar moneda este chiar existența în sine. Noi nu facem decât să dăm cu banul!

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Intelepciunea

Intelepciunea este mai sus decat inteligenta, dar nu se poate obtine decat prin aceasta. Pana la urma, cred eu, a fi intelept este sansa pe care ne-o dam, de a gresi acelasi lucru de doua ori, fara grave consecinte. Intelepciunea nu tine seama de mandrie, orgoliu si dogmatism. Fata de inteligenta, care se manifesta ''vazand" pe termen scurt, deciziile intelepciunii sunt foarte patrunzatoare si pe termen lung. Alegerile intelepciunii sunt tot o combinatie intre material, moral si spiritual. In intelepciune nu exista momentul oportun, ci decizia oportuna. Intelepciunea de cele mai multe ori este o justificare dar si o sansa pe care ne-am dat-o in mod benefic pentru a alege intre decizii pe care nu le-am luat la momentul potrivit si ale caror efecte se vad chiar acum. Intelepciunea se pliaza dupa caracterul fiecaruia, dar nu inseamna ca daca am luat o decizie inteleapta, a fost si una buna pentru cei din jurul meu. A fi intelept pana la urma mai inseamna si a nu lua decat atat cat iti trebuie. Omul in sinea lui este foarte simplu, dar el se complica dorindu-si mai mult decat are nevoie. Atunci cand intampina probleme, vine cu justificarea ca trebuie sa ia o decizie inteleapta, dar in realitate, el ia o decizie care este suma problemelor lui, care nu mai asteapta nicio amanare. Insa atunci cand trebuie sa decida in mod intelept, nu o poate face decat in 2 feluri: fie taind din radacini problema, atunci cand intelepciunii i se da sansa de-a se manifesta, ca o confirmare a varfului problemei ce trebuie rezolvata, fie sa amane decizia, facand o alegere in detrimentul altor oameni. Este preferabil sa nu luam decizii intr-o situatie de disperare si apoi sa spunem ca a fost mai intelept sa facem acea alegere, desi poate cu efecte devastatoare pentru altii din jurul nostru. Alegerilor noastre trebuie sa le dam sansa sa se manifeste la momentul potrivit, nu sa spunem, atunci cand trebuie sa renuntam la foarte multe, ca a fost intelept ce am ales, folosind intelepciunea ca o justificare pentru esecurile noastre in a alege. Bineinteles ca intelept este si atunci cand stim sa renuntam la multe lucruri care la prima vedere sunt folositoare, dar care pe termen lung sunt distructive. Adevarata intelepciune este cea asemanatoare cu piatra filozofala, adica transforma totul in aur, nu precum un inecat care ia ultima gura de aer, inainte sa isi dea duhul. Adevarata intelepciune rezista si dupa moarte, nu este doar o justificare de a trai corect. Pana la urma, la unii se numeste intelepciune, la altii normalitate, diferenta este ca normalitatea este o justificare de a ramane constant in ceva detestabil de de cele mai multe ori, pe cand intelepciunea este un mod de a face ceva detestabil doar de cateva ori. Ea este o idee superioara care se naste la radacinile vietii, nu o ingramadire de ganduri din care se asteapta o izbavire. Intelepciunea este receptacolul mortii in timpul vietii - cu cat omul se apropie mai mult de moarte el devine mai intelept, apropierea de moarte nefiind decat un etalon prin care omul devine mai intelept. Varful cel mai ascutit al mortii este intelepciunea.
"Imi dau seama ca în natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii", spunea Petre Tutea. Geniul si intelepciunea se aseamana, numai ca geniul este o aprobare tacita a mortii, iar intelepciunea este o impacare cu moartea. De ce oare ii mai este frica omului in viata, daca prin intelepciune sta triumfator peste moarte? Din moment ce omul a atins varful existentei noastre prin intelepciune, mai poate el sa fie impresionat de ceva? Eu zic ca da, pentru ca de fiecare data cand incepe un lucru nou, el stie ca orice inceput are si un sfarsit, intelege ca viata e formata din mici "morti" de fiecare data, avand in fata moartea finala. Tocmai asta e foarte interesant, el vede in moarte un inceput nou de fiecare data. Cred ca este o impacare intre cunoastere si mediul incojurator, este acea intelegere ca fiecare lucru poate fi independent si amestecat, iar intelepciunea este limpezimea care apare si face diferenta. Intelepciunea este ca soarele ce sta in mijloc, de ea sunt legate toate planetele prin legaturi invizibile, planetele fiind alegerile noastre; depinde de noi cat de bine alegem, pentru a putea primi razele calde ale intelepciunii. De multe ori, pornind de la ceva inteligent, putem sa facem ceva gresit, dar niciodata pornind de la ceva intelept nu putem face ceva gresit. Ca pentru orice lucru din viata, trebuie sa il vrem pentru ca sa putem sa il dobandim. Regele Solomon spune: „Daca vei lua aminte la întelepciune si daca vei pleca inima la pricepere, daca vei cere întelepciune si daca vei primi priceperea, daca o vei cauta ca argintul si vei umbla dupa ea ca dupa o comoara, atunci vei merge cu încredere în drumul tau si piciorul tau nu ti se va poticni. Când te vei culca, vei fi fara teama si când vei dormi, somnul îti va fi dulce. Nu te vei teme nici de spaima naprasnica, nici de navalire din partea celor rai” (Pilde 3, 23-25).
Sunt cateva povestiri despre niste invatacei care s-au dus la niste intelepti sa invete intelepciunea. Majoritatea au invatat ceva doar observand ce fac acestia, pentru ca pur si simplu, din ei, radia acel "ceva". De aici putem intelege ca o parte a intelepciunii este muta iar alta este foarte graitoare. Adevarata intelepciune, spun eu, se invata prin partea muta si se transmite prin partea graitoare.
Sa facem diferenta totusi intre tehnica intelepciunii si intelepciune, nefiind unul si acelasi lucru. Este ceva asemanator cu acele carti penibile, care iti promit schimbarea printr-un model, care nu este neaparat rau. Dar in loc sa invete cum sa scoata la iveala din om ce trebuie, asta fara sa nege anumite parti ale personalitatii fiecaruia, ele impun un model care e imposibil de urmat, desi nu este gresit. De aceea, sa invatam sa facem diferenta; intelepciunea adevarata este un intreg, un far care ne ghideaza pasii si deciziile intelepte ce nu au o constanta si sunt arbitrare. A prevedea nu inseamna oare a fi intelept? Interesant este ca sfarsitul oricarui lucru poate fi de fapt o alta trecere, o alta etapa la altceva mai sus. Asa si inteleptul, parca intr-un fel ar sti sfarsitul fiecarui lucru, asta pentru ca stie inceputul. Pana la urma, sfarsitul sfarsiturilor este moartea, pe care inteleptul o stie prea bine.
Daca vorbim despre intelepciune si nu pomenim nimic de timp este ca si cum am vorbi de niste copii fara parinti. Timpul in sine il masuram prin minute, ore, secunde? Intelepciunea este un fel de matrice a timpului, care a reusit cumva sa se sustraga timpului real printr-un "minut" numit adevar. Einstein spune ca timpul exista pentru ca toate lucrurile sa nu se intample in acelasi timp. Ce inseamna ca lucrurile sa nu se intample in acelasi timp? Inseamna o sansa pe care timpul ne-o ofera pentru a gresi si o sansa pentru a ne indrepta. Asa cum nu poate exista viata fara moarte si bine fara rau, tot asa nu poate exista schimbare fara timp. Singurul inceput din viata unui om e nasterea, restul zilelor nefiind decat o moarte muta, in fiecare zi omul imbatranind putin cate putin. Timpul este relativ, fiecare il simte diferit. Exista oare vreun punct comun in care toti oamenii sa il simta diferit? Acel punct comun, cred eu, este adevarul, iar aici nu este vorba de adevarul lui, al meu, al tau, ci pur si simplu Adevarul. Fiecare om priveste timpul asa cum este pregatit sa il priveasca, de fapt priveste oamenii cu adevarat, nu timpul. Priveste ce vrea cu adevarat sa vada, ce are deja in el, cautand aceleasi lucruri si la cel de langa el si nu poate privi si cauta altceva ce nu are, ce nu il intereseaza sau ce i-ar ameninta simtul proprietatii si confortul psihic cu care s-a obisnuit. Cred ca intr-un om este omenirea toata, cum spunea Krishnamurti, iar daca vrem sa stim omenirea toata trebuie sa il stim pe cel de langa noi. Vorbind despre nasterea omului, putem spune ca ea apare din neant, de undeva de deasupra timpului, pentru ca daca ar fi supusa timpului nu ar mai exista. Omul e singura fiinta care e constienta de timp, altfel, timpul nu ar mai exista pentru el. E un mister de ce exista nastere, iar singurul mod de a explica destinul este nu prin ceea ce a fost omul inainte si ce a ajuns, ci prin faptul ca ne dam seama de asta doar pentru ca timpul nostru este finit. Noi facem comparatii in viata noastra despre unde am fost si unde am ajuns, dar in realitate, cred, cel mai important este ca ne-am nascut. Toate lucrurile in univers apar sub o forma sau alta, mereu altele, dar totusi aceleasi in esenta, totul se transforma, nimic nu se pierde, doar omul isi pierde timpul, ireversibil. Omul are si el sansa aceasta, dar ce e fascinant este ca el o are in timpul vietii lui, nu sta ca o apa mereu schimbatore, iar restul regnurilor au sansa asta doar in timpul vietii timpului. Pana la urma timpul exista doar pentru a da o sansa fiecarui om sa fie intelept. Cred ca este nevoie de o cuprindere a tot, pe care o face timpul, dar o cuprindere a timpului nu o poate face decat omul prin intelepciune.

joi, 7 ianuarie 2010

Persistența întunericului

Țin să afirm că prostia este întuneric, sau este ca un văl înnegurat, așezat deasupra ochilor conștiinței, fără de care lumea, în esența ei profundă, nu se poate releva omului. Inteligența ar fi atunci lumină? Inteligența ar fi începutul luminii, acel pas pe care o persoană îl face pentru a afla adevărul sau mai degrabă pentru a se cunoaște pe sine. "Pentru a înțelege întregul proces al existenței, trebuie să aibă loc o integrare a minții și inimii, în acțiune" (Jiddu Krishnamurti). Adică rațiunea trebuie să conlucreze cu sensibilitatea (a nu se confunda cu emotivitatea, sensibilitatea fiind acea calitate a unui individ de a percepe relația dintre Sine, lume și Celălalt). Se cuvine să ne întrebăm, astfel, dacă prostia și inteligența sunt opțiuni, căi pe care un om le poate alege. Poate alege cineva să fie prost sau inteligent, sau acestea sunt guvernate mai mult de dimensiunea socială? Depind aceste două opțiuni de educația primită de o persoană, fie că este vorba de educația în familie, fie că este vorba de educația instituțională, fie că este vorba de educația "colaterală" (anturajul)? Dacă individul alege să primească oricare din aceste tipuri de educație pe care le întâlnește pe parcursul vieții, atunci răspunsul meu ar fi - parțial da. Parțial, cele două opțiuni expuse mai sus, depind de influența socială. Dar până la urmă ar fi vorba tot de o alegere individuală și aici lucrurile se complică. În mod cert, educația familială este cea care se întipărește în caracterul unei persoane, fără aproape nicio piedică din partea acesteia, în primii ani ai vieții. Este vorba de acea perioadă în care individul, precum un burete, absoarbe tot ceea ce primește și îi provoacă un soi anume de confort (copilul respinge întotdeauna ceea ce nu îi place). Acest fapt este unul categoric până la vârsta conștientizării, însă de aici începând, individul are în orice moment posibilitatea de a-și alege felul în care poate să decurgă procesul "devenirii". Mai pe scurt, ca să revenim la problema precedentă, din acest moment, un om, poate să aleagă să devină prost sau inteligent, rudimentar vorbind! Această alegere însăși va determina și apariția și dezvoltarea înțelepciunii sau, după cum tot Krishnamurti afirmă, a acelei clarități interioare.
Totuși, să ne întoarcem puțin la subiectul prostiei și să încercăm să aprofundăm această categorie a manifestării umane. Coborându-ne în dimensiunea cea mai vastă (prostia comună), observăm această caracteristică răspândită ca o plagă în țesuturile societății și poate fi numită în modul cel mai simplu, lipsă de "bun simț". Fără a pune neapărat semnul egal cu nesimțirea, lipsa de bun simț înseamnă lipsa acelui fel de a simți lumea și oamenii, înseamnă lipsa unei sensibilități (am explicat mai sus cum percep eu această calitate) asupra a tot ceea ce se întâmplă în jurul unui individ. La acest nivel, prostia se poate confunda de multe ori cu ignoranța, lipsa de educație, lipsa de compasiune și empatie. Mergând mai sus pe această scară identificată, luăm seama de existența unui alt soi de prostie și anume, prostia organizată. Mai restrânsă ca răspândire, dar mai pregnantă în efectele pe care le produce, prostia organizată poate fi întâlnită în instituții de tot felul, de la cele mai mici, la cele mai mari, precum și în grupuri sociale instituționalizate. Asociată cu dezindividualizarea, incompetența, iraționalitatea, ea poate determina în mod negativ evoluția unei societăți.
Ultima categorie clasificată aici este prostia înaltă. Acest tip de prostie este unul dintre cele mai brutale și este caracteristică doar anumitor persoane aflate în poziții de putere, persoane de ale căror decizii ar putea depinde întreaga lume. Istoria este martoră a prostiei înalte, dictatorii fiind unul din exemple.
Am văzut în cele de mai sus o posibilă ierarhizare a tipurilor de prostie care pot exista în social și prin urmare se impune un fel de concluzie la cele spuse. Prostia, general vorbind este lipsa unei substanțe interioare a indivizilor, este ceea ce eu numesc "individul sec", neîntreg, fără conștiință, fără înțelepciune sau claritate interioară. Prostia este persistența întunericului conștiinței și da, după cum am explicat mai devreme, prostia este o alegere pe care oricine poate să o facă, odată ce a devenit conștient de sine.

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Powerade Coupons