marți, 15 iunie 2010

Omul, căutătorul (Addendum)

Întorcându-ne gândurile asupra imaginii arhetipale a omului-căutător, ne regăsim în fața unor întrebări vechi de când lumea: „Cine suntem?”, „De unde venim?”, „Încotro ne îndreptăm?”. De-alungul istoriei omenirii, acestea nu au încetat să apară și cu atât mai pregnant cu cât întreaga civilizație s-a dezvoltat tot mai mult. Răspunsuri definitive nu au venit niciodată și mă îndoiesc că vor fi date prea curând. Din contră aș putea spune, de fiecare dată s-au adăugat alte și alte întrebări, mărind distanța dintre intenția originală și descoperirea aferentă, dintre rădăcina revelației și florile mirării. Pentru că am uitat să mergem de-alungul tulpinei, noi ne-am pierdut printre petale.

Desigur, aceasta este o descriere romanțată a felului în care a evoluat ființa umană – la început orientată către esență, iar astăzi îmbrățișând aparența și apropriind-o ca stil de viață – dar trista concluzie este că oamenii, în majoritate, s-au pierdut de ei înșiși, asta cred eu. Întrebările existențiale originare, Dumnezeul, religia, binele și răul, transcendența, conștiința elevată, eternitatea, moartea, scopul vieții, filozofia în sine, toate au devenit subiecte ridiculizate sau cel mult puse contextual la dezbatere, ca o plăcere vinovată în timpul unor petreceri de ocazie. Căutarea adevărată a fost trimisă în pivnița minții, iar la suprafață a rămas doar o tendință străvezie, derizorie, ce naște permanent monștri ai iluziei. A căuta, fără să știi ce anume, acesta e omul pierdut, omul fără sens! Răspunsurile pe care acesta le găsește sunt colaterale și astfel niciodată relevante din punct de vedere existențial.
 
Între viață și moarte, omul este aparent condiționat de anumite scopuri vremelnice. În cazul ideal el trece prin mai multe stadii. Ca tânăr, scopul său este să se educe și să-și termine educația, dacă se poate în cele mai bune școli, universități, acumulând cunoștințe, vrând-nevrând, pentru a trece o serie de examene. După încheierea procesului educativ, ca tânăr adult, scopul său este să își găsească un loc de muncă, pentru a putea trăi. Trecând prin eșecuri, prin succese, în definitiv adultul poate să își câștige traiul liniștit, să aibă o casă a lui, să plătească rate pentru tot felul și încă să se bucure de vacanțe scurte din restul de bani trudiți, pentru ca apoi să se întoarcă din nou la muncă, să câștige din nou banii pentru trai și vacanțe și tot așa. Apoi urmează căsătoria, planurile de viitor, copiii și responsabilitățile mari în fața acestora (începând de aici, scopul este setat de către aceștia, iar ciclul de viață este transmis mai departe, începând cu educația ș.a.m.d.). Stadiul e mult mai lung, iar într-un sfârșit, omul se regăsește în fața unei pensii și a unei neputințe fizice caracteristice vârstei. Astfel, vârstnicul individ se bucură de plimbări în parc, de televizor, de discuții politice cu alții asemenea lui, etc, iar scopul său este să-și trăiască ultimii ani în bucurie, liniște, poate mici recompense din când în când(nu contează natura lor)și satisfacția că urmașii lui au învățat deja procesul prin care și el a trecut. Iar ei, urmașii, sunt deja prinși în joc! Și lumea se învârtește necontenit.
 
Toată această goană descrisă mai sus ne caracterizează pe noi toți, mai mult sau mai puțin, mai apropiat sau nu de modelul expus (fiind un caz ideal; desigur că sărăcia și extrema bogăție sunt și ele caracteristice oamenilor). Acesta să fie oare scopul nostru în viața noastră? Acesta să fie defapt singurul proces valabil și real al umanității, până când vom fi dispărut în praful cosmic? Poate că da... Pentru unii... poate că suntem un produs întâmplător al universului, o greșeală minunată care și-a găsit o formă și un rost paradoxal. Poate că asta trebuie să facem, să ne chinuim într-un cerc vicios, care oricum nu are importanță, devreme ce vom pleca de pe planeta asta la fel cum am sosit aici – ca o coliziune de forțe și materie, conturând într-o simfonie intraplanetară un creier, două mâini, două picioare, organele interne și nimic mai mult – implodând în propria noastră supraaglomerare. Și peste alte câteva milioane de ani, poate o altă omenire va porni altfel la drum sau o va lua de la capăt, la fel ca noi. Poate că tot ceea ce există astăzi a fost inventat de om pentru a nu se plictisi cu el însuși, iar dacă toată creația umană provine din plictiseală, atunci să ne plictisim în continuare, oricum nu contează. Așa să fie oare? Niciun sens, niciun Dumnezeu, nici binele și nici răul, nimic din abstractul minților umane să nu fie real, decât convențional, dar fără rost adevărat...? Oare...?
 
Undeva, intrinsec, ceva totuși ne motivează. Dincolo de simplele convenții și iluzii, dincolo de scopurile personale, există o cheie. Ceva ticăie în străfundul ființei, prea puțin ascultat, prea mult ignorat, asta cred. Putem să facem ce vrem din realitatea noastră, dar nu putem schimba realitatea universală, dimensiunea adevărului la care au ajuns puțini dintre cei care au pășit pe pământul ăsta și prin istorie. Căutătorii adevărați și-au găsit răspunsurile, restul dintre noi încă facem imitație, în sens giratoriu...

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Powerade Coupons