miercuri, 30 noiembrie 2011

Despre interacțiunea umană - teorii consacrate

„Să ne întoarcem la lucruri” este un îndemn al lui Edmund Husserl care în filozofia sa definea „reducţia fenomenologică”, fenomenul fiind esenţa dată aprioric într-un domeniu independent şi de subiect şi de obiect. În acest sens, reducţia fenomenologică se realizează prin „punerea în paranteză” a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice, prin aceasta lumea încetând să mai fie doar obiect de cunoaştere, lucrurile apărându-ne independent de elementele culturale în care ele sunt îmbrăcate. Astfel, s-a conturat mai departe sociologia fenomenologică, care s-a afirmat în circuitul ştiinţific de profil, aplicarea începând cu deceniul al treilea al secolului XX, prin aportul austriacului Alfred Schuz. Prin aplicarea reducţiei fenomenologice la viaţa socială, A. Schutz a elaborat o fenomenologie a vieţii sociale care constituie baza tuturor dezvoltărilor din sociologia fenomenologică până în cel mai imediat prezent. Sistemul sociologiei fenomenologice a fost dezvoltat mai departe de P.Berger şi Th. Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului instituţional, a integrării sociale şi rutinelor vieţii cotidiene, respectiv zona neproblematică a spaţiului social global. Obiectul de studiu al sociologiei, în concepţia acestora, îl constituie “realitatea vieţii cotidiene” ca fenomenalitate nemijlocită a socialului.

În dicţionarul Blackwell de Sociologie găsim că fenomenologia este „studiul conexiunii dintre conştiinţa umană şi viaţa socială, dintre configurarea vieţii sociale, pe de o parte şi modul în care oamenii o percep, gândesc şi vorbesc despre ea pe de alta (...) are la bază ideea construirii sociale a realităţii prin interacţiunea între oameni care folosesc simboluri spre a se interpreta unii pe alţii şi a atribui semnificaţii percepţiilor şi experienţei de viaţă” (p. 164). Când vorbim de interacțiune ne gândim la teoriile cunoscute sub numele de interacţionism simbolic, care sunt rezultatul cercetărilor unui grup de sociologi ce s-a autodenumit Şcoala de la Chicago, cu exponentul principal Herbert Blumer (și desigur G.H. Mead). Pentru Blumer, interacţionismul simbolic (termen ce îi aparţine) se axează pe natura simbolică a vieţii sociale. El rezumă trei idei principale: prima ar fi că oamenii acţionează faţă de lucruri prin perspectiva semnificaţiilor pe care acestea le poartă, a doua este că semnificaţiile în cauză se nasc din interacţiunile sociale şi a treia că semnificaţiile sunt utilizate şi interpretate de fiecare individ în raport cu lucrurile întâlnite de acesta. Modificarea semnificaţiilor în cadrul interacţionismului simbolic este una permanentă, într-un proces dinamic de decodare continuă. Variabile cum ar fi cultura, influenţează acţiunea socială într-o anumită direcţie, dar fără a fi determinantă. Blumer consideră că indivizii nu reacţionează primordial conform structurilor sociale sau culturale, ci raportându-se la diferite situaţii în care se află, în cadrul unui astfel de sistem comunicarea căpătând o esenţă creativă, prin comunicare emiţătorul, ca individ, acţionând nu numai asupra celorlalţi, ci prin proiectarea propriei persoane (asemenea unui rol jucat) în afara sa şi faţă de sine.

Se poate constata încă din definiția dată anterior că există o strânsă legătură între cele trei perspective foarte importante în gândirea sociologică, influențându-se reciproc și contribuind fiecare cu elemente importante pentru o perspectivă inedită și complexă a vieții ca spectacol de teatru – perspectiva dramaturgică a lui Ervin Goffman, considerat de către unii reprezentant de seamă al interacţionismului. Acesta a construit un întreg sistem bazat pe „negocierea” continuă pe care oamenii o adoptă în cadrul structurilor organizate, structuri închise în care majoritatea activităţilor cotidiene au loc. Prin acest sistem interpretativ, de „dramaturgie socială”, se va ajunge la rezultate deosebite mai ales în zona contextuală şi nonverbală a comunicării.

Perspectiva dramaturgică a lui Goffman a fost elaborată, în mare măsură, ca un răspuns la criticile făcute interacţionismului simbolic. Teatrul este un model adecvat pentru ilustrarea interacţiunii sociale, întrucît sensul în viaţă este o construcţie socială- nedată în natură, deci care trebuie să fie creată şi interpretată. Scena este cadrul social al interacţiunii, actorul social are o anumită înfăţişare şi un mod propriu în care îşi interpretează rolul, iar definirea situaţiei presupune interpretarea sau atribuirea unor semnificaţii circumstanţelor imediate. Ea este „realitatea percepută de oameni” (Nelson Goodman- Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1998., p.129). Pentru a interacţiona, indivizii trebuie să definească situaţia şi rolurile pe care le vor juca. Modul în care fac acest lucru, influenţează felul în care vor interacţiona. În general, ei încearcă să-şi potrivească comportamentul cu acela al altora. „Diferenţele în definiţii pot cere participanţilor să revizuiască sensurile pe care le-au atribuit iniţial” (Nelson Goodman- op.cit., p. 130). Această ajustare se produce printr-o serie de încercări, ghidate de reacţiile celorlalţi. Autoprezentarea are menirea de a comunica planurile şi definiţiile pe care fiecare persoană le dă identităţii sale. Odată ce identităţile sunt stabilite, fiecare participant are obligaţia de a se purta în concordanţă cu identitatea pe care şi-a ales-o şi de a accepta şi respecta identitatea pe care şi-a ales-o celălalt. Autoprezentarea produce obligaţia pentru actor de a fi ceea ce declară că este. Indivizii implicaţi în actul de comunicare pot fi, în acelaşi timp şi membri ai audienţei şi actori. Actorii propun o anumită viziune asupra situaţiei, pe care audienţa o acceptă. Publicului i se permite să vadă doar produsul finit, numai ceea ce se petrece pe scenă. Există însă şi culisele, neaccesibile tuturor în afară de cei implicaţi în „producţie”, unde se desfăşoară o mare parte din activitatea de pregătire.

Din perspectiva dramaturgică, se acordă în mod deosebit atenţie prezentării eului- identitatea adoptată de o persoană sau atribuită de către o persoană celuilalt. Identitatea poate fi învăţată, dar în general este deprinsă odată cu înaintarea în vîrstă, pe măsură ce experienţele de viaţă se înmulţesc. Procesul de socializare al indivizilor este un proces de învăţare a rolurilor. În această învăţare există obligaţii stricte, dar şi o marjă de libertate care e cea a manifestărilor personale, a modului în care un individ îşi însuşeşte normele. George Herbert Mead arată că formarea sinelui este un produs central al socializării. Sinele se formează în procesul experienţei sociale, din acţiunile altor actori cu care el se identifică. El este construit situaţional. Mead susţine trei stadii în evoluţia copilului către un sens al sinelui: stadiul „joacă”, stadiul „joc” şi stadiul „altuia generalizat”. Prin joacă, copilul experimentează anumite roluri bine delimitate (rolul de părinte, de copil etc.) în relaţie cu obiectele din mediul fizic; apoi, jocul presupune experimentarea, asumarea unor roluri diferite, precum şi schimbarea rolurilor cu partenerii de interacţiune; altul generalizat presupune capacitatea de abstractizare a aşteptărilor celorlalţi faţă de sine, în acest ultim stadiu, actorul ajungînd să interiorizeze atitudinile organizate ale comunităţii, astfel încît autocontrolul să ia locul controlului social. Învăţarea rolului implică două aspecte: dobîndirea capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretinde privilegiile rolului şi dobîndirea atitudinilor, sentimentelor şi aşteptărilor pretinse de rol. În interacţiune, identităţile care se schimbă joacă un rol determinant în privinţa comportamentelor, întrucît aceste identităţi sunt de fapt acel sens dat sinelui, precum şi celuilalt. Prezentarea diferitelor identităţi în diferite situaţii presupune învăţarea atît a diverselor aspecte ale identităţii noastre, cît şi a celor adecvate pentru manifestarea în diverse situaţii.

Conceptul de rol devine unul central pentru teoria interacţionismului, iar interpreţii rolurilor, actori sociali. Şi în viaţa socială, comportamentul se schimbă în funcţie de ceilalţi, după cum actorii ţin seama de rolul celorlalţi, precum şi de specificul publicului căruia i se adresează. Prezentarea unei anumite viziuni despre eu are un efect limitativ asupra cadrului de acţiune al celorlalţi. Avem interesul de a ne prezenta altora într-o lumină favorabilă, proces numit de Goffman „managementul impresiilor”, care presupune ascunderea unor aspecte ale situaţiei şi prezentarea strategică a altora. Sinele dispune de o anumită capacitate, care presupune adoptarea şi performarea unui rol care să corespundă aşteptărilor simbolice ale celorlalţi şi ale sinelui. Interacţiunea este neproblematică atunci cînd se desfăşoară în conformitate cu acest mod al sinelui persoanelor participante. Goffman a înţeles evoluţia cotidiană a individului ca un joc de rol. Statusul este un ansamblu de privilegii şi îndatoriri, iar rolul este exercitarea acestora. Sociologul a subliniat două particularităţi importante ale rolului: aşteptările (prescripţiile rolului), normele sociale proprii unui anumit statut şi comportamentul (îndeplinirea rolului).

Din perspectiva dramaturgică, acţiunile sociale sunt definite ca „interacţiuni umane pe scena vieţii sociale” (Nelson Goodman- Introducere în sociologie, op. cit., p. 130), aceasta din urmă fiind constituită dintr-un ansamblu de obiecte, simboluri şi împrejurări care-i sunt date individului, dar cărora el le dă din nou viaţă interpretînd diferitele roluri ale „dramei sociale”. Interpretarea este posibilă în primul rînd datorită caracteristicilor personale, prin care acelaşi rol social capătă multiple semnificaţii subiective. În măsura în care actorul stăpîneşte bine mijloacele scenei, el poate transforma aparenţele jocului său în realitate socială. Pentru a avea succes, actorul trebuie să evite însă contradicţiile între ceea ce vrea el să spună că este şi ceea ce percepe că este. Perspectiva dramaturgică foloseşte limbajul şi cadrul teatrului pentru examinarea interacţiunii sociale. Rolurile şi relaţiile dintre acestea în momentul convorbirii determină într-o foarte mare măsură tipurile de formule alese pentru îndeplinirea ritualurilor şi funcţiilor regulilor comunicării. În cadrul rolului social nu avem de a face cu ceea ce am putea numi constrîngeri, unde funcţiile individului ar avea drept scop reproducerea unor modele, aşa cum se întîmplă la teatru. Deşi structura socială asigură scenarii care fac viaţa socială oarecum ordonată şi predictibilă, oamenii, actori sociali, sunt capabili să improvizeze, în situaţiile necunoscute şi neobişnuite.

sâmbătă, 2 iulie 2011

"Războiul Lumilor"

Atunci cand se produc schimbari prea rapide si oamenii nu au timp sa se adapteze, noile propuneri si perspective care vin, avand cerinte foarte mari, tind sa fie acceptate mai usor. Daca in mod normal nu s-ar produce schimbari bruste, atunci schimbarile noi, daca ar avea un gram de exagerare, ar fi puse la indoiala sau chiar respinse, iar noilor teorii si trenduri le-ar fi ridicate vălurile.

Tehnologia inseamna adaptare rapida.
Ce inseamna cunoasterea?
In secolul nostru, fara doar si poate, inseamna tehnologie.


Este destul de interesant cum cultul extraterestrilor bazat exclusiv pe tehnologie a prins radacini in "lumea noua", acea lume care s-a format prin schimbari rapide, nesedimentate inca in constiintele oamenilor. Multi dintre cei care sustin ciber-religia viitorului spun ca diferentele dintre atributele lui Dumnezeu si ale ingerilor nu exista, ci sunt identice cu cele ale extraterestrilor.

Cateva studii releva faptul ca scena religioasa mondiala trece prin schimbari importante in confruntarile cu asa-zisii zei intergalactici, cu pierderi drastice ale numarului de credinciosi din culte.

Diferentele cele mai importante sunt cele de responsabilitati, nu de credinta.
S-a produs in timp o inversare a valorilor sustinuta de tehnologie. In primele secole tehnologia de orice fel sta sub auspiciul raului, al diavolului, pe cand in secolul nostru, ironic sau nu, tehnologia dar si deschiderea spre inovatii tehnologice este egala cu "Dumnezeul pasirii in alte realitati".

Razboiul lumilor, asa cum am numit acest articol este un razboi invizibil. El se poarta mai intai in mintile noastre iar dupa aceea in sufletele noastre. Daca nu ar exista niciun razboi ar insemna sa fim multumiti de realitatea perceputa de fiecare. Nevoia de spiritualitate vine doar atunci cand intrezarim speranta unei alte "realitati" (a unei alte stari) in propria noastra lume si dorim sa o mentinem cat mai mult, daca nu chiar vesnic. Aceasta reactie de negare a "realitatii" se produce in chiar sanul ei, oamenii experimentand o intensa suferinta si voind cu orice pret sa scape de taisul ascutit al existentei. Atunci cand omul are in el izolari, conflicte interioare, limitari de tot felul, el incearca sa scape de ele prin construirea unei noi lumi in vechea lume. Dar Noile Lumi nu se pot ridica decat pe ruinele Vechilor Lumi. Nu cred ca este vorba de lumi noi in adevaratul sens al cuvantului, ci poate de metode noi de a produce "fuga de sine", de a produce asa-zisa schimbare.
Aceasta tendinta a "pierderii" propriei persoane nu este nimic nou sub soare. Ea a fost prezenta intotdeauna atat la grupurile restranse, cat si la cele cu un numar mai mare de adepti. "Uitarea de sine" se realiza la shamani cu ajutorul unor substante psihotrope ce induceau stari alterate ale constiintei, la mistici prin viziuni extatice, in culturile zeilor prin prepararea plantelor (soma) care induceau aceasta "uitarea" prin halucinatii, in cultul lui Dionisos si altele asemanatoare (Venus, Cupidon, Priap) aveau loc momente orgiastice în care sexul şi vinul aveau roluri eliberatoare.
Ca sa fii liber trebuie sa te eliberezi de ceva. Este in firea umanitatii de a se elibera, de a scapa de orice constrangere, nu e vorba aici doar de o iluzie a eliberarii.
Ca sa spui ca nu esti liber trebuie sa fii atasat de ceva care te tine ferecat, ori cunoasterea, asa cum este ea acum este singura care poate tine omul incatusat, incurajand "eliberarea"dar in acelasi timp fiind si cauza a incatusarii. Aceasta Cunoastere este ca un stapan crud, care e gata sa ajute omenirea oricand, insa pretul cerut de ea, pe termen lung este mai mare decat ajutorul castigat prin intermediul ei.

Noile provocari ale secolului constau in a face aceste stari sa devina constante in trairi.

In unele triburi din Noua Zeelanda durerea exprimata prin tatuaje era folosita exact in acest scop, dar si pentru a marca unele evenimente importante din viata persoanei respective.
La triburile Maori, originea (stramosii) este indicata prin tatuajul de pe fiecare parte a fetei; daca originea nu a fost de rang atunci partea aceea a fetei nu se tatua (in functie de fiecare trib, partea stanga de obicei era partea tatalui, iar cea dreapta a mamei). In Insula Pentecost din sudul Oceanului Pacific se practica saritura de la o intaltime de 20 de metri. Cel care sarea era tinut cu doua franghii de glezne. Cei care supravietuiau aruncarii erau considerati barbati si se alaturau tribului, bucurandu-se de toate privilegiile. Starea de transă era indusa de catre indienii americani sau unele comunităţi africane prin dans rotativ, însoţit de muzică si folosirea unor substanţe toxice.
Astfel durerea si placerea, desi aflate la poluri opuse sunt intrebuintate pentru "uitarea de sine", atat pentru a deveni un liant intre oamenii cu statut social diferit, cat si pentru cei carora le lipseste vointa si cauta sa se asocieze unei multimi, care le substituie propria vointa. O alta categorie este a celor care se lipsesc de propria personalitate si incearca o unire cu divinitatea atotputernica.
În mod curios, in societatea noastra, cele doua extreme reprezinta fundamentul pe care e intemeiata intreaga economie. Durerea si placerea, intrinsec au aceasta proprietate de a face posibila "uitarea de sine", daca sunt simple, nedenaturate si limitate pe un numar mic de mijloace care le pot produce. Atunci si ceea ce ar rezulta din ele va fi satisfacator. Daca mijloacele sunt variate si de intensitati diferite vor genera satisfactii intr-un numar infinit (pentru ca modalitatile de producere a placerii si durerii sunt infinite) datorita faptului ca se formeaza conexiuni intre posibilitatile de satisfactie (asemanatoare cu sinapsele intre care se fac conexiuni, care comunica intre ele cu atat mai bine cu cat sunt mai numeroase). De exemplu: daca mie imi plac filmele de groaza, adica imi place sa ma ingrozesc controlat, deja am pierdut stimulul adevarat, iar data viitoare nu o sa mai fiu asa de impresionat despre un fapt asemanator cu acela din film, dar de data asta real.

Puterea in secolul nostru consta in controlul gradual al placerii si durerii pentru a duce la alte placeri si dureri cu reverberatii in "matrixul" izolat dorit de fiecare. Dintr-un punct de vedere, viata incepe sa semene cu un fel de ''fuga'' de ceea ce simte omul cu adevarat, dar in acelasi timp cu o nevoie de satisfactie impusa de societate constient sau inconstient.

Chiar daca nu vrem sa recunoastem, lumea noastra e formata din mai multe lumi fantastice prin care suntem condusi doar de speranta ca poate fi ceva mai bun dincolo. Cred ca unul dintre cele mai importante sentimente, care fac obiectul studiului nostru este dragostea. Anticii il numeau Marele Demon si pe buna dreptate, pentru ca ea este singura care poate "rupe" total pe cel molipsit de lumea in care traieste.

Zeului Eros din Antichitate i se atribuiau coeziunea lumii si continuarea vietii. Eros reprezinta dorinta, forta instinctului dar si puterea de zeu al lumii Unice, care nu cunoaste nicio alta lume asemenea acesteia si nu are egal in creatia fanteziilor care il fac sa uite de realitate pe cel atins de sagetile lui.

Exista placere nenaturala atunci cand e stimulata artificial de lucruri ce variaza, ca mijloace de producere a ei si placere naturala atunci cand exista decat putine lucruri care o pot produce, indiferent de intensitatea ei. Placerea nenaturala este aceea care poate conduce la crearea unei alte lumi, care transcede lumea veche si depaseste un anumit prag, creand o lumea noua, diferita, in timp ce placerea naturala nu are puterea sa depaseasca decat putine granite, ramanand ceva mai jos. In evul mediu durerea era predominanta si la un nivel mai ridicat, din cauza lipsurilor materiale. Dupa acest Ev intunecat a urmat Renasterea, care a reprezentat in fapt o renastere a stiintelor, dar si o cale catre semintele sadite in solul placerilor incomplete. Economia in final se bazeaza pe acoperirea mai multor tipuri de nevoie care deriva din cele primare si la randul lor se ramifica in altele noi. De exemplu: daca omul are o haina (sa spunem de firma), nu se poate multumi daca nu are o masina, daca are o masina vrea si o casa, daca are o casa vrea sa isi schimbe vechea masina, daca vrea sa isi schimbe vechea masina vrea si o casa ceva mai mare (la nivel macro este acelasi lucru).

Schimbarile prea rapide care nu dau timp la adaptare nasc "lumi" imaginare, ideale si creeaza prapastii intre ceea ce transmite societatea si ceea ce simt membrii sai. Membrilor societatii le sunt create imagini ideale prin tendintele modei, comportamentului social, atitudinii de a reusi in viata, toate aceste falsitati ducand la consecintele instrainarii de sine.


Am dat exemplu cultele care puneau accent pe sex si bautura nu intamplator, ci pentru a face o comparatie cu nivelul societatii actuale in care traim, unde oamenii se bucura de aceleasi efecte, chiar daca acele cauze care duc la consum sunt mereu altele. De asemenea, dinamica schimbarii la problemele societatii este diferita doar ca intensitate, cantitate si mijloace fata de cea de pe timpul triburilor, care foloseau drogurile sau dansul pentru a se abandona "uitarii de sine", cu toate ca intr-un mod mai "sacralizat". Bineinteles ca scopul final nu era aceasta abandonare constienta, ci mai degraba o intarire a existentei practicantilor si conferirea rezistentei in timp. Cu cat schimbarile in societate sunt mai rapide, cu atat timpul de reactie este mai redus, oamenii sunt mai stresati, timpul de adaptare e mai mic, acest lucru ducand incet dar sigur spre amplificarea conflictelor deja existente, care nu pot fi solutionate decat prin crearea unor metode din ce in ce mai "evoluate" de "uitare de sine".

Aceasta se mai poate manifesta prin tendinta crescanda a interesului fata de stiintele oculte, care pot oferi o realitate alternativa la adevarata realitate: comunicarea cu alte fiinte din alte lumi, prezicerea "viitorului", ridicarea constiintei la alte nivele superioare, terapii new-age, transpersonale, etc. Pe piata apar tot felul de carti cu titluri care sugereaza ca totul ni s-a ascuns pana acum (gen „Cunoasterea Ascunsa”, „Stiinta Secreta”, „Stiinta Interzisa”, „Artele Initiatilor”, „Intelepciunea Anticilor”, etc), ca inca mai exista multe necunoscute, ca exista sanse sa ne ridicam deasupra multora, daca o sa fim adeptii unei miscari religioase secrete sau nu, ca adevarul mistuitor nu exista sau exista intr-o forma diferita fata de ce stim si ca noi suntem proprii nostri Dumnezei. In realitate nu se petrece decat un razboi al lumilor interioare, nimic secret, nimic interzis, nimic ascuns, pentru ca relevarea "uitarilor de sine" a celor putini si puternici nu e transmisa decat filtrată pentru multime, nu in forma bruta, adaptata astfel incat sa se foloseasca de ea.

Cred ca in secolul nostru, teoriile, conceptele si dogmele care vor "respecta" cat mai exact reteta de de "evadare" din suferinta pamanteana, cele care vor oferi "vise" fara niciun fel de truda pentru a le atinge cu imbinari utopice intre imaginatie si realitate vor avea cei mai multi si ferventi adepti.
Chiar daca schimbarea e posibila, lipsa "auzului" o face imposibil de aplicat. Neadaptarea la schimbare inseamna lipsa de reactie la auzul momentului si motivului care poate face posibila schimbarea. Si cum adaptarea la schimbare implica o selectie a lucrurilor cu o importanta pentru noi, intre "ce auzim" si "ce cautam sa auzim", singura schimbare care devine posibila e insasi realitatea, insa "realitatea in care traim" nu se poate schimba pe sine insasi ci trebuie sa vina de undeva... Pentru a intelege mai bine ce spun cititi povestea urmatoare despre Lecția auzului: http://kiraarik.wordpress.com/2011/05/19/lectia-auzului/

Uitarea de sine si necesitatea imperativa de creare a unei noi lumi apare numai atunci cand vechea lumea incepe sa ofere din ce in ce mai putin, dar cu un pret mai mare. Asemenea celui ce viseaza frumos, omul zilelor noastre cauta o lume mai buna, cu un pret mai mic al efortului, dar cu satisfactii mai mari ale castigului si cu limitari aproape inexistente. Mai pe scurt, incearca recrearea efectelor, cu excluderea cauzelor ce duc la ele si anume recastigarea artificiala a tuturor "beneficiilor" prin miracolul tehnologic al "paradisului pierdut".
Cand Adam si Eva traiau in Gradina Edenului traiau in comuniune atat cu Dumnezeu cat si cu natura si animalele. Durerea era o notiune care lipsea cu desavarsire, nu stiau ce este durerea.
Daca vom cauta in alte religii ceva asemanator cu Paradisul pierdut nu vom gasi, pentru ca in nicio religie nu a mai existat Paradisul pierdut, acea stare a fiintei umane in care totul era armonios, perfect. Civilizarea prin tehnologie are acelasi talc cu recrearea Paradisului pierdut, toate lipsurile si neputintele omenirii incearcand sa fie suplinite prin aceasta.

luni, 4 aprilie 2011

Sub auspiciile unei noi lumi

Au trecut aproximativ 3 luni de zile de când noi, autorii, nu am mai scris pe acest blog, din diverse motive. Iată că astăzi, deși cu întârziere, vom începe din nou seria micilor eseuri cu pretenții filozofice și sunt bucuros că am ocazia să fiu cel care dă startul articolelor.
De asemenea, noi autorii, vă rugăm să completați chestionarul propus la intrarea pe blog. Nu durează mult și ne va fi de ajutor pentru îmbunătățirea articolelor și a blogului în ansamblu. Mulțumim.

*

Astăzi voi scrie despre o nouă lume, pe care, mai mult sau mai puțin, o așteptăm cu toții. Percepția primă despre orizonturile care se conturează sub cerul secolului XXI aparține în mod drept fiecărui individ și aș produce în mod inconștient o eroare să spun că lucrurile nu stau așa. Însă, cu toată această stare de fapt, înclin să afirm că există resorturi ce se situează independent de individ, deși în mod categoric nu independent de societatea globală, sau dacă vreți, chiar regională, resorturi care formează liniile de bază în schița viitorului apropiat dar și mediu. Am auzit și încă auzim cu toții spunându-se, în diferite forme și situații că suntem în pragul unor mari schimbări sau mari evenimente care vor schimba lumea, însă au devenit atât de prezente aceste clișee sau șabloane de gândire încât valoarea lor de adevăr este eludată de cei mai mulți.
De-a lungul istoriei, în perioade de intensitate maximă, s-au produs într-adevăr mari schimbări pentru acea vreme, care au revoluționat complet sau măcar parțial realitatea dar și modul de gândire al oamenilor, acesta din urmă fiind până la urmă cel mai important criteriu. Cu toate acestea, cred și afirm că vom fi martorii începutului celui mai mare proces de schimbare de care a avut parte umanitatea până astăzi. Nu este o afirmație hazardată, cu atât mai puțin una teribilistă, ci mai degrabă o judecată rațională a lumii în care trăim astăzi și a direcției pe care o desenează în necunoscutul de mâine.
În remarcabila carte a lui Jacques Attali, Scurtă istorie a viitorului, ne este prezentată cu argumente foarte puternice, o posibilă realitate a ceea ce va să fie. Autorul descrie nouă forme succesive ale ordinii economice care au avut fiecare un centru puternic și au beneficiat fiecare de o inovație tehnologică care să permită dezvoltarea societății pe mai multe planuri. De asemenea, Jacques Attali mai definește și trei valuri de schimbare foarte importante pentru viitor și ridicate toate la prefixul hiper: hiperimperiul, hiperconflictul și hiperdemocrația, acesta din urmă fiind valul care va aduce pacea, o pace bazată pe înțelegere reciprocă, inteligență a modului de viață și bună conduită între puterile economice. Laolaltă cu autorul menționat mai sus se înscriu și mulți alți "desenatori ai viitorului", precum John Naisbitt și celebra sa carte Megatendințe, dar și Paradoxul Global și mai ales Tehnologie de Vârf, Interacțiune Maximă (High Tech, High Touch), Alvin Toffler cu de asemenea celebrele cărți Șocul viitorului și Al Treilea Val. Nu vrea să fac o descriere a operelor autorilor enumerați, nu este scopul acestui eseu, însă merită menționate și mai ales analizate. Iarăși, nu știu dacă lucrurile se vor întâmpla precum ne spun Jacques Attali și ceilalți futuriști, însă cred că este important să înțelegem că înainte de a fi mai bine, va fi rău și mult mai rău.
Dacă este să ne uităm la lumea noastră, așa cum arată ea astăzi, ce vedem? Ce anume trăsături ies în evidență mai mult decât altele și care pot fi vitale în înțelegerea sensului istoriei de mai departe?
În primul rând putem observa o anume tendință în plan economic - majoritatea țărilor civilizate și puternice devin mult mai precaute și astfel mult mai reticente în a răspândi "beneficiile democrației" peste hotare, dar de asemenea și înăuntrul hotarelor, dacă este să vorbim de dimensiunea multi-culturală. Criza globală la care suntem martori din anul 2008 până astăzi a determinat manifestarea unui comportament egocentric la nivel de națiuni și totodată o conștientizare mai acută a lipsei de resurse, care, din câte deduc eu, va provoca noi conflicte, poate mai puternice decât până acum din dorința de a deține cât mai multe avantaje în planul geopolitic de mâine. Consolidarea pe plan global a unor centre de putere nu poate decât să îngrijoreze statele medii și mici, lipsite de apărare și logistică. Asistăm astfel la o concentrare de putere militară, mai ales în Orient și deci la o re-afirmare războinică pe mapamond a unor state cu această ocazie. Economia, politica, războiul și falsele alianțe (contracte de interese absconse) sunt toate bucăți din același evantai menit să vânture fără minte orice stă în calea suveranității absolute.
În al doilea rând și trecând în alt registru, prezentul are un caracter tulburat, compulsiv aproape. Marile religii se clatină din încheieturile de veacuri, nu neapărat pentru că există extremismul fiecăreia dintre ele, care "latră" împrejur, ci fiindcă oamenii, din ce în ce mai mult se debarasează de conceptele și ideologiile instituționalizate, de factură religioasă. Rolul social al solidarității pe care religia îl genera ca instituție, devine și el invalid în multe situații, ba din contră, începe să-și "nască" opusul. Contraponderea religiei instituționalizate devine pleiada de credințe spiritualiste și practici "alternative" de viață, diverse și colorate, divizate din ce în ce mai mult până la dimensiunea individuală. Distrugem o tradiție, doar pentru a deveni mai receptivi la o îndoctrinare din terțe părți. Fiecare persoană cu credința ei.
Cultura este din ce în ce mai mult invadată de formele fără fond, devine ubicuă, fiindcă orice porcărie poate să fie numită artă și în același timp lipsește de pretutindeni, pentru că și-a pierdut rolul revelator și efectul de a hipnotiza spectatorul. A spune artă nu înseamnă neapărat că arta există, ci înseamnă că pur și simplu te îmbeți cu apă seacă.
Nu în ultimul rând, tehnologia prezentului este poate cel mai important element în această analiză. Atât de prezentă în viețile noastre, tehnologia interactivă devine laitmotivul cotidian al modurilor noastre de viață. Ca un fel de scripete, necesar în planificarea activităților noastre, în reliefarea gândurilor și sentimentelor noastre, în împărtășirea imediată a diverselor momente zilnice ale noastre, tehnologia interactivă poate deveni cel mai mare inamic al nostru, dacă îi permitem să divizeze la extrem esența umană de nevoia umană, printr-un proces de virtuaficare a înseși conștiinței umane. (Despre virtuaficare puteți găsi detalii în două alte articole scrise de mine, Filozofia virtualului și Filozofia virtualului: consecințe ale virtuaficării). Ne dezumanizăm prin ceea ce credem că ne aduce mai aproape de umanitate.
În afară de toate aceste premise, mai există una, asupra căreia avem un control minim: natura. Încălzirea globală, întețirea dezastrelor naturale, suprapopularea, secătuirea resurselor naturale sunt probleme serioase și reale, nu doar deliciul unor dezbateri cu caracter comercial. Mediul natural va ajunge cu siguranță la suprasaturare din cauza alterării coordonatelor sale firești și doar noi, ca umanitate, putem fi învinovățiți pentru acest proces în creștere exponențială.

În acest scurt eseu nu am făcut decât să descriu câteva dintre cele mai importante laturi ale unei figuri pe care nu o putem desluși complet încă, dar cu siguranță nu trebuie să o ignorăm, fiindcă ea se prefigurează încă din această secundă și se completează cu fiecare secundă trecută.
________________
Recomandări link-uri:
>>Jaques Attali
>>John Naisbitt
>>Alvin Toffler, Heidi Tofflet
>>World Future Society
>>Listă a futurologilor

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Powerade Coupons