miercuri, 30 noiembrie 2011

Despre interacțiunea umană - teorii consacrate

„Să ne întoarcem la lucruri” este un îndemn al lui Edmund Husserl care în filozofia sa definea „reducţia fenomenologică”, fenomenul fiind esenţa dată aprioric într-un domeniu independent şi de subiect şi de obiect. În acest sens, reducţia fenomenologică se realizează prin „punerea în paranteză” a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice, prin aceasta lumea încetând să mai fie doar obiect de cunoaştere, lucrurile apărându-ne independent de elementele culturale în care ele sunt îmbrăcate. Astfel, s-a conturat mai departe sociologia fenomenologică, care s-a afirmat în circuitul ştiinţific de profil, aplicarea începând cu deceniul al treilea al secolului XX, prin aportul austriacului Alfred Schuz. Prin aplicarea reducţiei fenomenologice la viaţa socială, A. Schutz a elaborat o fenomenologie a vieţii sociale care constituie baza tuturor dezvoltărilor din sociologia fenomenologică până în cel mai imediat prezent. Sistemul sociologiei fenomenologice a fost dezvoltat mai departe de P.Berger şi Th. Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului instituţional, a integrării sociale şi rutinelor vieţii cotidiene, respectiv zona neproblematică a spaţiului social global. Obiectul de studiu al sociologiei, în concepţia acestora, îl constituie “realitatea vieţii cotidiene” ca fenomenalitate nemijlocită a socialului.

În dicţionarul Blackwell de Sociologie găsim că fenomenologia este „studiul conexiunii dintre conştiinţa umană şi viaţa socială, dintre configurarea vieţii sociale, pe de o parte şi modul în care oamenii o percep, gândesc şi vorbesc despre ea pe de alta (...) are la bază ideea construirii sociale a realităţii prin interacţiunea între oameni care folosesc simboluri spre a se interpreta unii pe alţii şi a atribui semnificaţii percepţiilor şi experienţei de viaţă” (p. 164). Când vorbim de interacțiune ne gândim la teoriile cunoscute sub numele de interacţionism simbolic, care sunt rezultatul cercetărilor unui grup de sociologi ce s-a autodenumit Şcoala de la Chicago, cu exponentul principal Herbert Blumer (și desigur G.H. Mead). Pentru Blumer, interacţionismul simbolic (termen ce îi aparţine) se axează pe natura simbolică a vieţii sociale. El rezumă trei idei principale: prima ar fi că oamenii acţionează faţă de lucruri prin perspectiva semnificaţiilor pe care acestea le poartă, a doua este că semnificaţiile în cauză se nasc din interacţiunile sociale şi a treia că semnificaţiile sunt utilizate şi interpretate de fiecare individ în raport cu lucrurile întâlnite de acesta. Modificarea semnificaţiilor în cadrul interacţionismului simbolic este una permanentă, într-un proces dinamic de decodare continuă. Variabile cum ar fi cultura, influenţează acţiunea socială într-o anumită direcţie, dar fără a fi determinantă. Blumer consideră că indivizii nu reacţionează primordial conform structurilor sociale sau culturale, ci raportându-se la diferite situaţii în care se află, în cadrul unui astfel de sistem comunicarea căpătând o esenţă creativă, prin comunicare emiţătorul, ca individ, acţionând nu numai asupra celorlalţi, ci prin proiectarea propriei persoane (asemenea unui rol jucat) în afara sa şi faţă de sine.

Se poate constata încă din definiția dată anterior că există o strânsă legătură între cele trei perspective foarte importante în gândirea sociologică, influențându-se reciproc și contribuind fiecare cu elemente importante pentru o perspectivă inedită și complexă a vieții ca spectacol de teatru – perspectiva dramaturgică a lui Ervin Goffman, considerat de către unii reprezentant de seamă al interacţionismului. Acesta a construit un întreg sistem bazat pe „negocierea” continuă pe care oamenii o adoptă în cadrul structurilor organizate, structuri închise în care majoritatea activităţilor cotidiene au loc. Prin acest sistem interpretativ, de „dramaturgie socială”, se va ajunge la rezultate deosebite mai ales în zona contextuală şi nonverbală a comunicării.

Perspectiva dramaturgică a lui Goffman a fost elaborată, în mare măsură, ca un răspuns la criticile făcute interacţionismului simbolic. Teatrul este un model adecvat pentru ilustrarea interacţiunii sociale, întrucît sensul în viaţă este o construcţie socială- nedată în natură, deci care trebuie să fie creată şi interpretată. Scena este cadrul social al interacţiunii, actorul social are o anumită înfăţişare şi un mod propriu în care îşi interpretează rolul, iar definirea situaţiei presupune interpretarea sau atribuirea unor semnificaţii circumstanţelor imediate. Ea este „realitatea percepută de oameni” (Nelson Goodman- Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1998., p.129). Pentru a interacţiona, indivizii trebuie să definească situaţia şi rolurile pe care le vor juca. Modul în care fac acest lucru, influenţează felul în care vor interacţiona. În general, ei încearcă să-şi potrivească comportamentul cu acela al altora. „Diferenţele în definiţii pot cere participanţilor să revizuiască sensurile pe care le-au atribuit iniţial” (Nelson Goodman- op.cit., p. 130). Această ajustare se produce printr-o serie de încercări, ghidate de reacţiile celorlalţi. Autoprezentarea are menirea de a comunica planurile şi definiţiile pe care fiecare persoană le dă identităţii sale. Odată ce identităţile sunt stabilite, fiecare participant are obligaţia de a se purta în concordanţă cu identitatea pe care şi-a ales-o şi de a accepta şi respecta identitatea pe care şi-a ales-o celălalt. Autoprezentarea produce obligaţia pentru actor de a fi ceea ce declară că este. Indivizii implicaţi în actul de comunicare pot fi, în acelaşi timp şi membri ai audienţei şi actori. Actorii propun o anumită viziune asupra situaţiei, pe care audienţa o acceptă. Publicului i se permite să vadă doar produsul finit, numai ceea ce se petrece pe scenă. Există însă şi culisele, neaccesibile tuturor în afară de cei implicaţi în „producţie”, unde se desfăşoară o mare parte din activitatea de pregătire.

Din perspectiva dramaturgică, se acordă în mod deosebit atenţie prezentării eului- identitatea adoptată de o persoană sau atribuită de către o persoană celuilalt. Identitatea poate fi învăţată, dar în general este deprinsă odată cu înaintarea în vîrstă, pe măsură ce experienţele de viaţă se înmulţesc. Procesul de socializare al indivizilor este un proces de învăţare a rolurilor. În această învăţare există obligaţii stricte, dar şi o marjă de libertate care e cea a manifestărilor personale, a modului în care un individ îşi însuşeşte normele. George Herbert Mead arată că formarea sinelui este un produs central al socializării. Sinele se formează în procesul experienţei sociale, din acţiunile altor actori cu care el se identifică. El este construit situaţional. Mead susţine trei stadii în evoluţia copilului către un sens al sinelui: stadiul „joacă”, stadiul „joc” şi stadiul „altuia generalizat”. Prin joacă, copilul experimentează anumite roluri bine delimitate (rolul de părinte, de copil etc.) în relaţie cu obiectele din mediul fizic; apoi, jocul presupune experimentarea, asumarea unor roluri diferite, precum şi schimbarea rolurilor cu partenerii de interacţiune; altul generalizat presupune capacitatea de abstractizare a aşteptărilor celorlalţi faţă de sine, în acest ultim stadiu, actorul ajungînd să interiorizeze atitudinile organizate ale comunităţii, astfel încît autocontrolul să ia locul controlului social. Învăţarea rolului implică două aspecte: dobîndirea capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretinde privilegiile rolului şi dobîndirea atitudinilor, sentimentelor şi aşteptărilor pretinse de rol. În interacţiune, identităţile care se schimbă joacă un rol determinant în privinţa comportamentelor, întrucît aceste identităţi sunt de fapt acel sens dat sinelui, precum şi celuilalt. Prezentarea diferitelor identităţi în diferite situaţii presupune învăţarea atît a diverselor aspecte ale identităţii noastre, cît şi a celor adecvate pentru manifestarea în diverse situaţii.

Conceptul de rol devine unul central pentru teoria interacţionismului, iar interpreţii rolurilor, actori sociali. Şi în viaţa socială, comportamentul se schimbă în funcţie de ceilalţi, după cum actorii ţin seama de rolul celorlalţi, precum şi de specificul publicului căruia i se adresează. Prezentarea unei anumite viziuni despre eu are un efect limitativ asupra cadrului de acţiune al celorlalţi. Avem interesul de a ne prezenta altora într-o lumină favorabilă, proces numit de Goffman „managementul impresiilor”, care presupune ascunderea unor aspecte ale situaţiei şi prezentarea strategică a altora. Sinele dispune de o anumită capacitate, care presupune adoptarea şi performarea unui rol care să corespundă aşteptărilor simbolice ale celorlalţi şi ale sinelui. Interacţiunea este neproblematică atunci cînd se desfăşoară în conformitate cu acest mod al sinelui persoanelor participante. Goffman a înţeles evoluţia cotidiană a individului ca un joc de rol. Statusul este un ansamblu de privilegii şi îndatoriri, iar rolul este exercitarea acestora. Sociologul a subliniat două particularităţi importante ale rolului: aşteptările (prescripţiile rolului), normele sociale proprii unui anumit statut şi comportamentul (îndeplinirea rolului).

Din perspectiva dramaturgică, acţiunile sociale sunt definite ca „interacţiuni umane pe scena vieţii sociale” (Nelson Goodman- Introducere în sociologie, op. cit., p. 130), aceasta din urmă fiind constituită dintr-un ansamblu de obiecte, simboluri şi împrejurări care-i sunt date individului, dar cărora el le dă din nou viaţă interpretînd diferitele roluri ale „dramei sociale”. Interpretarea este posibilă în primul rînd datorită caracteristicilor personale, prin care acelaşi rol social capătă multiple semnificaţii subiective. În măsura în care actorul stăpîneşte bine mijloacele scenei, el poate transforma aparenţele jocului său în realitate socială. Pentru a avea succes, actorul trebuie să evite însă contradicţiile între ceea ce vrea el să spună că este şi ceea ce percepe că este. Perspectiva dramaturgică foloseşte limbajul şi cadrul teatrului pentru examinarea interacţiunii sociale. Rolurile şi relaţiile dintre acestea în momentul convorbirii determină într-o foarte mare măsură tipurile de formule alese pentru îndeplinirea ritualurilor şi funcţiilor regulilor comunicării. În cadrul rolului social nu avem de a face cu ceea ce am putea numi constrîngeri, unde funcţiile individului ar avea drept scop reproducerea unor modele, aşa cum se întîmplă la teatru. Deşi structura socială asigură scenarii care fac viaţa socială oarecum ordonată şi predictibilă, oamenii, actori sociali, sunt capabili să improvizeze, în situaţiile necunoscute şi neobişnuite.

2 comentarii:

Hoteluri Suceava spunea...

sunt curios cum se interactiona inainte cand nu exista un cod moral si maniere si multe altele..

Aiton spunea...

N-am să vă răspund la curiozitatea dvs. dintr-un motiv foarte simplu și anume, acela că faceți reclamă mascată la hotelurile din suceava, care or fi ele, prin numele pe care îl folosiți ca să publicați. Am aprobat acest comentariu pentru a servi drept exemplu. Data viitoare va ajunge în "Junk".

Trimiteți un comentariu

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Powerade Coupons