sâmbătă, 21 iulie 2012

Paradigma gigantismului în dezvoltarea umanității

Odata ce oamenii isi simt micimea lor in orasele gigant incearca sa iasa cu ceva in evidenta din stransoarea mega-oraselor in care isi traiesc viata. Multi se identifica cu ele, dar in acelasi timp se simt neimportanti intr-o lume care parca le innabunsa propriile ganduri si le bruiaza gandirea. Atunci cand acest lucru se intampla intervine acea dorinta si ambitie de a iesi din aceasta stransoare, de a conta intr-o lume care transmite micimea. Pare un paradox, cum aceasta mecanica a dezvoltarii actioneaza pe de o parte ca un "distrugator", iar pe de alta parte ca un "dezvoltator" al omenirii.

Omul este o fiinta sociala si trebuie sa se conecteze cu ceilalti oameni si cu cat in jurul lui se perinda mai multi oameni, cu atat izolarea se accetueaza datorita imposibilitatii de a intra in contact cu acele persoane. Dorinta de contact uman creste direct proportional cu numarul indivizilor aflati in vecinatatea unui individ. Deoarece societatea e construita si se vrea construita la o scala din ce in ce mai mare, iar ideile "mici", care nu pot intregii o tendinta spre gigantism si propun o crestere bazata pe elogiul ideilor proprii sunt date la o parte frecvent. Acest lucru are ca efect sentimentul de vinovatie si frica, care sunt mai usor exercitate impotriva oricui se opune noului curent al societatii, ce isi intinde influenta in gandirea individuala sau generala. Cred ca o influenta mai pregnanta o are un poster sau un afis de dimensiuni colosale pus in 10 locuri cheie decat 1000 de pliante distribuite in 100 de locuri. Lumea pare amprentata inspre schimbare, dar in realitate nu se schimba deloc, ci doar isi cauta o crestere prin fuziune.
In lume nu sunt decat 2 feluri de lucruri: mici si mari. Acesta dualitate e de nedespartit, nu pentru ca ar fi dualitate, ci pentru ca gigantismul trebuie sa produca la randul lui lucruri mici, pentru ca aceste lucruri mici au rolul de a-i valida personalitatea si a i-o intretine. Gigantismul produce lucruri "mici" si nu lucruri "marete" asa cum ar trebui.

Inaintarea in schimbare face ca tehnologia sa devina din ce in ce mai mica, mai subtire si mai usoara pe masura ce companiile care o fabrica devin mai mari. Primul calculator ocupa 10 camere inainte sa ajunga PC-ul stiut de azi, inainte sa fie preluat de o companie mare. Veti spune: "Da! Asa e! E stiut totusi ca, daca mai multi contribuie la realizarea lui, un lucru devine mai performant". Deci pana la urma "performant" e sinonim cu mic.

Bisericile Catolice (Catedralele Gotice) nu intamplator sunt de proportii mari. Biserica Catolica reprezinta pe Dumnezeu. Nu e sub semnul hazardului ca Inchizitia avea asa de mare autoritate in Evul Mediu, pentru ca "micimea" omului era accentuata prin marimea Bisericilor si astfel, un mesaj nescris se putea transmitea intre credinciosi prin faptul ca Dumnezeirea era Autoritatea Necrutatoare ce impunea distante abisale intre supusii sai muritori, fiind departe de fiinta minuscula a omului. Pe langa perceptele adevarului pe care Dumnezeu i le-a dat sa le respecte exista intotdeauna o prapastie mistificata si marcata de incertitudine intre Dumnezeire si om, care lasa cu usurinta loc de interpretari. Aceste interpretari au fost exploatate cu succes de calaii Inchizitiei. Prin prisma acestei gandiri am fost invatati ca forta raului se opune intotdeauna binelui in mod clar. Forta Binelui cred ca se confunda in societate cu forta Gigantismului. Si in basme, intotdeauna, eroul este mic, neajutorat, fara vreo sansa de izbanda la prima vedere. Chiar daca nu are forta la inceput, prin el insusi este o forta, pentru ca se perpetueaza si se "mareste" pe masura ce castiga (putem face analogie cu majoritatea unei natiuni, un grup sau cerc).

Acest gigantism nu a luat nastere treptat ci a luat nastere brusc. Este uimitor cum odata cu dezvoltarea marilor constructii au iesit la iveala si "marile idei noi". Veti spune ca nu este nicio legatura intre asta si faptul ca s-a construit, deoarece e firesc ca societatea sa se dezvolte uniform, insa va pot da ca exemplu Filozofiile, Stiintele din marile Capitale ale Lumii in care dezvoltarea a insemnat construirea de cladiri gigantice (Egiptul cu piramidele sale ar fi cel mai cunoscut astfel de oras din lumea antica). Aceasta schimbare a venit ca un val peste toata societatea si a condus la aparitia in toate mediile societatii a aceleiasi scale de dimesiuni, cu toate ca, de multe ori, cantitatea sporita a insemnat calitatea mult diminuata. Un bun exemplu de astazi sunt hipermarketurile, in care se gasesc din belsug toate tipurile de alimente, dar de o calitate indoielnica si care pot vatama sanatatea oamenilor.


In lumea antica, cele mai mari Minuni ale lumii, cat si cei mai importanti Zei si Locasuri ale Zeilor din mitologie erau reprezentate prin marimi colosale. Din mitologia greaca, de exemplu putem afla ca Gigantii (prin denumirea lor exprimand ceva "Urias"), incercand salvarea Titanilor (care erau zei tot foarte mari) au inceput lupta impotriva Zeilor din Muntele cel Imens si Inalt al Olimpului. Cred ca putem gasii un corespondent si pentru conflictele din timpul nostru, in ciocnirile dintre "Marile societati" din Est si cele din Vest, ciocniri datorate saturatiei de marime dintre Orient si Occident.


Oamenii cauta sa realizeze prin tot ce fac lucruri durabile si marete si prin aceasta vor sa simta ca fac parte dintr-o entitate importanta. Societatea are ca scop incurajarea si motivarea dorintelor indivizilor de a progresa, deoarece aceasta cheltuiala de energie, in scopul motivarii se intoarce ca un bumerang, de trei ori in folosul ei, sau mai bine zis a "Gigantilor" care o conduc: o data prin acceptarea tacita de a indura mai usor un efort mare de munca in comparatie cu "recompensa", apoi prin descurajarea unei impotriviri de orice fel contra curentului de dezvoltare al viitoarei societati si intr-un final prin castigarea de partea "modernismului capitalist" a unui mare numar de membri ferventi din zonele elitei si nu numai, pentru a intari aceste concepte.


Cele mai importante orase ale lumii antice erau de dimensiuni imense, nu datorita marimii lor, ci a ceea ce se dorea sa se exprime prin marimea si inaltimea lor si anume, sacralitatea de netagaduit si intarirea increderii cetatenilor, atat in conducatorii oraselor respective, cat si in conducatorii regiunilor. (de exemplu: Machu Pichu - oras uitat al incasilor, inconjurat de munti inalti, Alexandria din Egipt - unde a fost construit Farul din Alexandria si cea mai mare Biblioteca a Antichitatii, Babilon - unde s-a construit pentru prima data cea mai inalta cladire, Turnul Babel).


In contemporaneitate, cea mai mare sansa de reusita economica si culturala o au tot orasele gigant. China in urmatorii ani are sansa sa devina principala putere mondiala din lume, vorbindu-se despre ea numai la superlativ de catre o multime de specialisti in economie. Ea are in plan construirea celui mai mare oras din lume, cu o populatie de 42 de milioane de locuitori. O consecinta deosebita a construirii acestor megastructuri poate fi stimularea consumului economic si cresterea sentimentului de securitatea ce poate induce o mai mica impotrivire impotriva oricaror masuri drastice sau chiar halucinante ce ar putea fi luate atat la nivelul statului sau chiar la nivel global. Astfel, toate marile orase inglobeza in structura lor viitoarea platforma pe care se poate construi subtil psihologia si filozofia viitoarei societati.

Omenirea are profund intiparit in subconstient mitul eroului, dand prin aceasta o personificare binelui. De fiecare data, la inceput, eroul, reprezentant de partea binelui, capata proportii infime in comparatie cu raul, care este de proportii uriase. Raul ramane constant in aceste proportii, pe cand binele cu "micimea" sa se transforma prin lupta si ia "maretia" raului, invingandu-l. Societatea, inconstient asociaza binele cu lucrurile de inceput, mici, dar capabile de transformare prin crestere la gigantism, iar raul cu lucrurile statice, incapabile de aceasta crestere brusca. Aceste tentative de compensatie cred ca vin din cauza slabiciunilor individuale ce unesc umanitatea prin proportii si cantitati uriase.

Cred ca omenirea se angreneaza intr-o panta periculoasa, din care nu mai exista decat cu greu o revenire, pentru ca Gigantismul se construieste pe sine ca intr-o multitudine de oglinzi indreptate spre a se reflecta in directia altor oglinzi, iar aceastea din urma spre o infinitate de alte oglinzi. As spune ca este o dezvoltare in Zig-Zag. Nu pot sa nu ma intreb ce s-ar intampla daca s-ar sparge primele oglinzi, ele fiind si fundatia tuturor celorlalte. Daca gigantismul se contruieste si se sustine pe sine asa, atunci care e pretul "avansarii" produs de el si cine si ce trebuie sa se miscoreze pentru a fi el construit?

Vrem sa fim diferiti de noi insine prin dorinta de autodepasire, insa odata deschisa cutia Pandorei, odata cu noi si noi realizari "marete", fara un echilibru, o diferenta clara si fara o atentie cuvenita, mai ales asupra a ceea ce este "mic", decat asupra a ceea ce este "maret", intre produsul maretiei si ignorarea micimii, progresul umanitatii e condamnat sa cada ca niste carti de joc. In acest fel, individul se confunda pe sine insusi cu realizarile sale si devine propriul Dumnezeu caruia I se inchina.

luni, 11 iunie 2012

Raspuns la intelepciune

Am scris acest articol ca un raspuns la intrebarile adresate mie de catre un cititor, acum ceva timp, prin intermediul Formularului de Contact. Intrebarile se refereau la articolul Intelepciunea si am decis sa fac public raspunsul meu, fiindca prezinta aspecte valabile pentru toata lumea. Iata mesajul cititorului:
Buna seara,Ma numesc A. si am citit un articol foarte interesant referitor la intelepciune.As vrea sa va intreb: dvs. ati gasit intelepciunea? Daca da...cum? Astept un raspuns din toate.Va multumesc,o seara placuta in continuare!

Asadar, incep prin a spune ca din momentul cand am scris articolul despre Intelepciune si pana acum mi-am schimbat multe conceptii despre intelepciune si viata in general. Intelepciunea nu cred ca poate fi gasita direct, fiind mai degraba un proces de durata. Primul pas este dorinta de o gasi pentru ca daca aceasta exista e prezenta si sora ei geamana cea mai importanta si anume dorinta de a o cauta. Cel mai bun mod de a tinde spre intelepciune este sinceritatea cu tine insuti si anume sa stii de ce cauti intelepciunea (o vrei pentru putere, prestigiu, posesiune sau vrei sa scapi de suferinta?).

Al doilea cel mai important indicator ca tinzi spre intelepciune este abtinerea de la a judeca oamenii. Se poate spune la prima vedere ca acest lucru pare usor, dar e nevoie de mult echilibru pentru asta. Cred ca de la fiecare om putem invata ceva, nimeni nu poate judeca si asculta in acelasi timp. De cele mai multe ori, judecata dura este egala cu dispretul. Abtinerea in a te arunca in judecarea oamenilor este o dovada de maturitate psihica si implica o cunoastere profunda a naturii umane, fiindca de obicei tindem sa judecam efectele a ceea ce afecteaza oamenii, ci nu cauzele. Am putea sa ne uitam si la cauze, dar ce judecam cu atata ardoare este parte din noi si nu ne permite sa vedem mai departe de "noi".

Exista  unii oameni inteligenti, strict rationali, care inteleg multe lucruri, insa sunt formali, limitati de propria "voma intelectuala" si daca te uiti atent la ei o sa constati ca nu pot iesi din ei insisi. Degeaba sunt academicieni, au „n” doctorate si studii aprofundate, ei sunt prinsi intr-un cerc rigid, nu pot aduce nicicand ceva nou si stagneaza in gandire, au o perceptie care izoleaza.

Nimeni nu poate ajunge pe o cale buna sau rea decat prin schimbare. Diferenta insa o face vointa omului, pentru ca doar schimbarea este constanta. Pentru a se schimba cineva in rau nu trebuie sa faca nimic pentru asta, dar pentru a se schimba in bine e nevoie de mult efort. Sa nu uitam ca intelepciunea nu este parte distincta de oameni. Nu afirm ca eu nu judec pe nimeni, insa inainte de judeca incerc sa inteleg din mai multe puncte de vedere natura umana in complexitatea ei si cauzele ce au dus in acel punct. Pana la urma, a fi intelept este un mod de a cunoaste realitate asa cum este, fara distorsionare si a-i face fata intr-un mod care sa iti permita sa te bucuri de viata, fara a exclude suferinta intr-o anumita masura, care, oricum apare, mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma sau alta. A gresi este o putere care face suportabila realitatea. Sigmund Freud spunea: "Omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea".

Deci pana la urma, greseala este o alta parte a intelepciunii. Cele mai bune solutii la cele mai complicate probleme sunt cele mai simple ar spune multi, insa eu cred ca aici nu e vorba de o simplitate in sine, cat despre o modalitate unica de a le depasi, de un drum cu sens, inspre care cautatorul de intelepciune trebuie sa mearga si de la care nu se poate abate. Simplitatea are destula complexitate in ea. Societatea actuala nu lasa a fi duse greselile pana la capat din cauza unei schimbari continue, validand o criza de identitate. Astfel, omul e facut fie sa progreseze, fie sa regreseze. Este o criza de identitate pentru ca multi oameni nu se regasesc pe sine si nu se regasesc pe sine pentru ca nu sunt in normalitate, prin neconcordanta intre dorinte, fapte si ceea ce este cu adevarat. Eu cred ca nu numai lipsa de normalitate, ci si o prea mare "normalitate", o prea mare saturare de la mediul in care a crescut individul, prin satisfacerea tuturor nevoilor (normale), poate duce la frici. Fiind o criza de identitate, multi confunda valorile distructive si de posesiune cu cele firesti, deoarece cele normale nu pot fi negate, ci trebuie inlocuite cu altele noi.

Cred ca simplitatea solutiilor face parte dintr-un intreg de la care nu se poate face rabat, e unica. Daca pot spune ceva despre intelepciune as spune ca este o lupta continua pentru regasirea caii corecte si pentru pastrarea echilibrului. Adevaratele lupte sunt cele care se dau departe de ochii lumii, in interiorul nostru. Despre importanta invingerii de sine au scris multi autori celebri precum Mihailovici Dostoievski, Sun Tzu, Friedrich von Logau, Friedrich Nietzsche, Gottfried Leibniz, etc.

Societatea actuala e construita contrar orcarei directii spre intelepciune. Chiar daca societatea nu ne invata nimic ce ne-ar povatui spre intelepciune in mod direct, ea reuseste sa faca acest lucru in mod indirect, prin exemplele negative de langa noi. Este ca si cum eu as putea deosebi culoarea neagra mai usor, tocmai pentru ca exista culoarea alba.

Nimeni nu poate vorbi despre Intelepciune fara a vorbi despre Dumnezeu, dar mai ales despre Solomon, prin care "a vorbit" Dumnezeu, el fiind primul si ultimul care a cunoscut Intelepciunea pe toate fetele sale, ca un mare dar de la Dumnezeu. Cautarea lui Dumnezeu Adevarat (nu unul filozofic) este calea spre Intelepciune, pentru ca Intelepciunea nu are alt punct de plecare decat de la Dumnezeu si nu se "termina" decat in Dumnezeu.

Iată, in incheiere, cateva citate din Cartea Intelepciunii lui Solomon, nemaiavand nevoie de niciun altfel de comentariu.
"Ea umbla in toate partile cautand pe cei vrednici de ea si se arata prietenoasa in drumurile lor si ii intampina in tot ce pun la cale. Inceputul ei este pofta cea adevarata de invatatura. Iar pofta de invatatura are in sine iubirea, iar iubirea este paznica legilor ei, iar pazirea legilor ei este adeverirea nemuririi. Si nemurirea ne face sa fim aproape de Dumnezeu." (Cartea Intelepciunii lui Solomon); "Iar mie sa-mi daruiasca Dumnezeu sa graiesc precum gandesc si sa cuget in chip vrednic despre darurile Sale, caci El este povatuitorul intelepciunii si indreptatorul inteleptilor. Ca in mana Lui suntem si noi si cuvintele noastre si toata intelepciunea si stiinta lucrurilor."(Cartea Intelepciunii lui Solomon)

marți, 8 mai 2012

Puncte extreme

Oamenii concep lucrurile în general ca fiind duale. Cu alte cuvinte, noi percem realitatea ca fiind construită din extreme, ca bine-rău, viață-moarte, iubire-ură, lumină-întuneric, cald-rece și așa mai departe. Astfel, orice element care se află în acest interval deschis este un derivat fie al extremei percepută a fi pozitivă, fie al extremei percepută a fi negativă. Iar la mijloc ar fi indubitabilul zero, locul în care se armonizează cele două extreme, locul alegerii și libertății absolute. Însă acest model de a privi realitatea și universul care ne înconjoară este unul liniar.

Modelul liniar al dualității este relevant în măsura în care și mecanica newtoniană este funcțională pentru viteze mai mici decât viteza luminii, dar odată atinsă această limită, intră în joc mecanica relativistă, fără de care nu se pot explica forțele și comportamentele noi universale. Extremele trebuie gândite, astfel, într-o paradigmă a dinamicii continuă, a schimbării neîncetate de dispoziție, să spunem. În felul acesta, putem sesiza și pragmatismul unei astfel de viziuni în nenumărate aspecte ale vieții.

Punctele extreme, pe atât cât le putem noi percepe extremitatea, fuzionează în tocmai caracterul lor de neînvins și anume, acela al absolutului, al gradului ultim al ființării lor. Caldul extrem este tot una cu recele extrem, extremitatea luminii devine aceeași cu extremitatea întunericului, iubirea absolută se regăsește perfect în ura absolută, viața este aceeași cu moartea, iar binele suprem se oglindește în răul suprem. Toată această mișcare de dispoziție, de la o stare spre cealaltă este guvernată de o singură lege – măsură a ființei umane – aceea a libertății de alegere, zero-ul de care vorbeam mai devreme.

Dacă arunci o monedă în sus și o prinzi în palmă, ce anume vezi? Te poți uita și să spui că este vorba de „pajură” sau să spui că este vorba de „cap”. Însă mai mult decât aceste două fețe, aceste două percepții de fapt, observi cel mai simplu lucru posibil: moneda aruncată în sus și prinsă în palmă este tot monedă. Dualitatea ei este prinsă în iluzia extremelor, însă cu adevărat, extremele fuzionează în același material, în aceeași esență unică pentru fiecare dintre cele două simboluri, ceea ce înseamnă că oricând, „pajura” poate deveni „cap” și invers.

În om găsim întotdeauna această aruncare a monedei, în nenumăratele transfigurări ale ființei sale. O persoană eminamente morală poate fii capabilă de cel mai imoral lucru posibil, iar un individ cu foarte multe defecte poate face dovada celei mai sublime calități. Cea mai mare putere sau cel mai mare atu al unui om este în același timp și cea mai mare slăbiciune a sa.

Putem extinde această teorie asupra a varii fațete ale vieții și diferite domenii. Bunăoară, dacă este să ne gândim la structurarea politică, care este diferența esențială dintre un partid de extremă stânga și unul de extremă dreapta? Ambele sunt capabile în aceeași măsură să schițeze portretul unei societăți conduse prin mijloace dictatoriale. În lumea științei, valoarea pozitivă maximală a unei descoperiri se poate deosebi esențialmente de valoarea maximală negativă a ei? Energia nucleară este în aceeași măsură capabilă să potențeze dezvoltarea umanității precum este capabilă să distrugă orice ființă vie. Dacă este să luăm în discuție gândirea umană, prin ce se deosebește extrema logică a gândirii față de extrema sentimentală a ei? Doar și una și cealaltă îi răpesc omului capacitatea de a avea o viziune completă a realității încojurătoare.

Așadar, fiecare lucru conține în sine această magmă a extremelor, care poate irumpe oricând, fără deplina conștiință ei. Și fiecare lucru se poate naște din opusul său, devreme ce ambele sunt conținute în esența lucrului. Conștiința acestei baze ne pune pe noi în poziția echilibrului alegerii libere și de asemenea, ne mai învață să ne așteptăm la totul și în același timp la nimic din partea realității.

 
Design by Free WordPress Themes | Bloggerized by Lasantha - Premium Blogger Themes | Powerade Coupons